Poesii (1888-1894)/Singurătate

←Și noi ca dînsul

Poesii (1888-1894) de Artur Stavri Singurătate

Din pustiŭ→

                                       Cînd stele-șĭ bat văpaĭa
Prin geamurĭ, mă 'ngrădește sicriul mieŭ: odaia;
În lumea-mĭ de 'ntuneric un cînt de mort colindă;
Doar liniștit un greer ce țîrîe sub grindă
Singurătăței farmec i-aruncă și mĕ lasă
Uitat pe gînd, cu fruntea căzută trist pe masă —
Și 'nmormîntat în noapte-mĭ atîtea lumĭ cutreer
Și-atîta jale-mĭ cerne uscatul tors de greer,
Că arșiță s'aprinde 'n sahara ce m'apasă
Și plîng, uitat cu fruntea căzută trist pe masă...

 
Ce șters îmĭ vĕd trecutul în cadrul fumuriŭ
Painjenit de vreme: o lacrimă 'n sicriŭ —
Și mĕ jălesc pe mine cum ți-aĭ jăli un frate
La margine de raclă...
                       De s'ar putea răsbate
În nopțĭ de anĭ cu mintea, ce trist și'n tihnă plînsul
Mi-ar învia mormîntul cu lumile dintr'însul
Și cît aș fi de lacom să caut și să-mĭ ieŭ
Din putregaiŭ de vremurĭ și tințirimul mieŭ.