Poesii (1888-1894)/Țiganiĭ
Prin focul arșițeĭ de soare,
Prin șesurĭ largĭ de n'aŭ sfîrșit,
Sĕ duc țiganiĭ liniștit,
Spre țărĭ acufundate 'n zare
La răsărit.
Și-ĭ cald de-ĭ vîntul ca de pară;
Cenușă-ĭ ĭarba sub picior;
Eĭ n'aŭ popas că-ĭ arde-un dor
De cerul sfînt de-odinioară.
De țara lor.
Prin nesfîrșitul bărăgan
Sĕ duc doĭnind cu vĭers de foc
Un traĭŭ mînat din loc în loc
Făr' de-adăpost, fără de-alean,
Făr' de noroc!
Și sĕ tot duc...; doar unul numa
În drumul lor spre răsărit
Rămîne 'n urmă istovit:
El îĭ moșneag și e acuma
Către sfirșit.
Perdea de lacrimĭ îl apasă
Pe ochĭ orbițĭ de-atîta soare;
Prin ceață-ĭ cată 'n depărtare
Și-ĭ vede cum sĕ duc și-l lasă
Uitat de moare.
«Vĕ ducețĭ...; duce-vĕ-țĭ cu bine[1]
«În țara mea, la cîmpul sfînt
«Cu florĭ ce rîd și c'un pămînt
«Ce-ar fi avut și pentru mine
«Loc de mormînt.
«Duceți-ĭ dorul ce i-l port,
«Duceți-mĭ dragostea la frațĭ...
«Pe-aicĭ maî mult nu 'ntărziațĭ—
«Și de-țĭ ajunge — pe cel mort
«Să nu-l uitațĭ».
Cu ochĭ de flacără ce moare
Să uită trist păn' la sfîrșit
Cum merg țiganiĭ liniștit
Spre țărĭ acufundate 'n zare
La răsărit.
- ↑ erată, pag. 146 (ws)