Poesii (1888-1894)/Țiganiĭ

 

Țiganiĭ

Prin focul arșițeĭ de soare,
  Prin șesurĭ largĭ de n’aŭ sfîrșit,
  Sĕ duc țiganiĭ liniștit,
Spre țărĭ acufundate ’n zare
    La răsărit.

Și-ĭ cald de-ĭ vîntul ca de pară;
  Cenușă-ĭ ĭarba sub picior;
  Eĭ n’aŭ popas că-ĭ arde-un dor
De cerul sfînt de-odinioară,
    De țara lor.

Prin nesfîrșitul bărăgan
  Sĕ duc doĭnind cu vĭers de foc
  Un traĭŭ mînat din loc în loc
Făr’ de-adăpost, fără de-alean,
    Făr’ de noroc!

Și sĕ tot duc…; doar unul numa
  În drumul lor spre răsărit
  Rămîne ’n urmă istovit:
El îĭ moșneag și e acuma
    Către sfirșit.

Perdea de lacrimĭ îl apasă
  Pe ochĭ orbițĭ de-atîta soare;
  Prin ceață-ĭ cată ’n depărtare
Și-ĭ vede cum sĕ duc și-l lasă
    Uitat de moare.

«Vĕ ducețĭ…; duce-vĕ-țĭ cu bine
  «În țara mea, la cîmpul sfînt
  «Cu florĭ ce rîd și c’un pămînt
«Ce-ar fi avut și pentru mine
    «Loc de mormînt.

«Duceți-ĭ dorul ce i-l port,
  «Duceți-mĭ dragostea la frațĭ…
  «Pe-aicĭ maĭ mult nu ’ntărziațĭ —
«Și de-țĭ ajunge — pe cel mort
    «Să nu-l uitațĭ».

Cu ochĭ de flacără ce moare
  Să uită trist păn’ la sfîrșit
  Cum merg țiganiĭ liniștit
Spre țărĭ acufundate ’n zare
    La răsărit.