Poesii (1888-1894)/De demult

 

De demult

Un sat departe — așa departe —
Și’n satu-acela-ĭ vechea casă
De-abea zărită ’ntr’o frumoasă
Livadă cu aleĭ deșarte.

Și plînge-o doină de cu sară,
De cine știe unde, vagă…
N’ajunge pănă’n sat întreagă
Și-ĭ jalnică de te omoară…

Pe scărĭ îmĭ par doĭ tinerĭ stînd;
— Nu știu de ĭ-am maĭ întîlnit.
El pare-așa neliniștit,
Ea ’nspre apus, cătà plîngînd…

Prin nouri groșĭ de colb, în drum,
Cu cîniĭ un copil sĕ bate;
— De mi-ar eșì în cale poate
Că nu l’așĭ maĭ cunoaște-acum…

… Și mama-mĭ spune’n rîs mereŭ
C’a noastră-ĭ casa ’ntre aleĭ,
Că tineriĭ de-atuncĭ sînt ĭeĭ,
Copilu-acel nebun îs ĭeŭ.

N’o cred și totușĭ o ascult
Spunîndu-mĭ sara pe de rost
Poveștĭ ce poate c’or fi fost
Prin alte locurĭ, de demult.