Sari la conținut

Partea a cincea

40030Niculăiță Minciună — (Partea a cincea)Ioan Al. Brătescu-Voinești


Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitându-se din când în când spre prispă, mătură prin bătătură: să fie curat, că vine popa Alecu. I-a povățuit lumea să cheme popa să citească o moliftă... Descântecele mamei Uții nu mai ajută la nimic, și mai rău îl îndârjește vorba ei blândă: «Niculăiță mamă, nu te mai gândi la banii ăia, maică... o fi fost vreo vrajă... ți s'o fi părut — farmece, fir'ar pe pustii locuri».

Niculăiță stă pe prispa casei ținându-și între palme tâmplele care-i svâcnesc și se gândește și nu poate să'nțeleagă, de ce i-a băgat degetul în gură și doftorul și domnul procuror.

Cum o să priceapă Niculăiță, când nici ceilalți care erau de față n'au priceput?

Doctorul, după primirea scrisorii procurorului, luase cu dânsul volumul de medicină legală a lui Vibert și pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseodomanie, atât de frecventă la copii și văzuse că e o manie care se vindecă, dacă nu cumva e o primă manifestare a unei nebunii care are să progreseze... În speță, după ce ascultase pe băiat, pe ceilalți oameni, între care și pe moș Grigore, venit și el la primărie, își făcuse convingerea deplină. Nu mai încăpea nicio îndoială că era vorba de prodromele unei alienațiuni în toată regula: vorbă fără șir, oareșcare temperatură, halucinații, lighioni, pisică pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, după ce sfătuise pe părinții băiatului să se poarte blând cu dânsul, aducându-și aminte de o dovadă peremtorie, chemase din nou pe băiat, îl pusese să caște gura, și pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului:

— Uite, bagă degetul și pipăe... mai la stânga... Simți o protuberanță a palatului?

— Da, răspunsese procurorul complect edificat. Această ultimă dovadă, venită după explicările doctorului, ilustrate cu citațiuni din autorul la'ndemână, risipiseră toate îndoelile domnului procuror. Urcându-se în trăsură se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite după doctor și, înduioșat de vădita și zgomotoasa desnădejde a păgubașului, dase poruncă primarului, notarului, șefului, încet, ca să nu fie auzit de grupul de oameni, cari stau mai deoparte:

— În orice caz voi supraveghiați. Vedeți dacă vreunul face cheltuieli mai mari decât de obiceiu...

Niculăiță stă pe prispă, dus pe gânduri, cu tâmplele'ntre mâni... Deodată sare în sus... Și-a adus aminte că jumătatea de coală din care făcuse fișicile, i-a rămas în buzunarul cojocului... Și i se pare că aceasta ar fi cea mai puternică dovadă de găsirea banilor. Dă fuga în odaie și caută prin buzunare, caută... Și negăsind hârtia iese în curte și începe să strige la surori, prinde pe frati-su Ilie și-l bate peste mâni: «La ce mi-ai umblat în buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce umbli în ale mele?»... Copilul țipă. Mama cheamă în ajutor pe bărbatu-său și amândoi îl cuprind, unul de o mână, altul de alta. Dar el înjură cu ochii turburi și se zbate... De pe prispa casei de alături Salomia se uită cu groază închinându-se.

În așa stare îl găsește popa Alecu. El a mai văzut de astea și știind puterea de vindecare a rugăciunii, își petrece patrafirul și începe să citească: «Domnului să ne rugăm, Dumnezeul Dumnezeilor și Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc și lucrătorul puterilor celor fără de trup, meșterul celor cerești și al celor pământești, pe carele nimenia din oameni nu l-a văzut, nici poate să-l vază»...

Niculăiță suspină adânc și zice cu amărăciune: «Lăsați-mă».

Părinții îl lasă și el se duce de se așează cuminte pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citește preotul, restul se pierde într'un murmur ușor: «blestemu-te pe tine duh necurat cu Savaot... și cu toată... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adâncurile cele de pre sub cer... blestemu-te... Gomorenilor... și cu piatră pucioasă l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi...»

***