Partea a șasea

Sari la navigare Sari la căutare
←←Partea a cincea Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești
(Partea a șasea)
Partea a șaptea→→


Niculăiță nu mai poate dormi; iese în curte. E seară, târziu... Măcar că bate un vânt rece, cerul e limpede sticlă. Luna scapătă, colo, peste crestele prunilor boerești. Vântul face să tremure așa sclipirea stelelor?...

Și cum stă Niculăiță așa în curte, lângă gardul lui Pârvu Miu, se deschide binișor ușa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Salomia. O cunoaște și orb de-ar fi, de pe pas. Trece între casă și gard spre grădină. Acum e la doi pași de el.

— Salomio! chiamă el duios ca un cântec.

Fata dă un țipăt și se lipește de peretele casei, privindu-l cu spaimă.

— Salomio, nu-ți fie frică... N... n... nu sunt nebun Salomio... Și nu vreau să-ți fac nici un rău. Salomio...

Ea se uită cu ochii mari, în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groază și zice tremurând:

«Fugi, Niculăiță, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine!...» Și fuge înspre grădină.

***