Sari la conținut

Partea a patra

39969Niculăiță Minciună — (Partea a patra)Ioan Al. Brătescu-Voinești


Mișcare neobișnuită în Măgureni. Lume adunată la primărie... Se așteaptă sosirea domnului procuror, care vine să ancheteze cazul la fața locului; și sosirea autorității se așteaptă cu nerăbdare, ca să se facă odată lumină în această afacere încurcată, care ține lumea în nedumerire... Ciudată împrejurare! Alaltăeri, Marți, pe la toacă, s'a ivit în comună domnul Niță Andreescu, de ține în tăiere pădurea Colfescului, întrebând din om în om, dacă nu cumva i-a găsit vreun portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineața, când trecea spre vale. Și pe când întreba niște femei din cătunul Manga, s'a pomenit cu Niculăiță, feciorul Gropescului, ăla de-i zice «Niculăiță Minciună», că l-ar fi găsit el în dreptul crucii Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei și l-ar fi dat în mâna șefului; iar șeful cică haabar n-are. Păgubașul neștiind ce s'aleagă din arătările băiatului și din tăgada șefului, s'a plâns procurorului care trebue să pice...

Și iată-l sosește, singur, numai cu grefierul. Căpitanul de jandarmi care trebuia să-l însoțească lipsia, dus la București. Trage la primărie unde-l așteaptă păgubașul; se supără că nu sunt veniți nici șeful de jandarmi, nici băiatul care zice c'a găsit banii; dă poruncă să trimeată numaidecât după ei; iar până la sosirea lor, cere lămuriri de la primar, dela notar, dela preceptor.

— De! domnule procuror — vorbește primarul — știu eu ce să zic? Asta vorbim și noi între noi de alaltăeri... Să mință șeful?... de!... Sumă mare... cinci-mii-patru-sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomenești... Dar iar mă gândesc: să bagi pe om în pușcărie așa, pe vorba unui zănatic...

— Cum zănatic? întreabă procurorul.

Răspunde notarul:

— Păi să vedeți, domnule procuror, băiatul ăsta e cam așa... cum să zic?

— Cum îl chiamă?

— Niculăiță Gropescu, dar lumea îi zice: «Niculăiță Minciună».

— De ce?

— I-a scornit așa o poreclă.

Procurorul din ce în ce mai intrigat și nerăbdător întreabă:

— Pe cine ați trimes după ei?

— Am trimes un vătăjel; dar iată că vine șeful. Dacă binevoiți să-l ascultați.

Domnul procuror binevoește.

Ușa se deschide și domnul șef intră, scoate capela, o ține cu mâna stângă, lipită de sabie; și, alăturând călcâile zornăitoare, zice uitându-se drept în ochii procurorului:

— Trăiți!

Autoritatea superioară îl examinează de sus până jos. Constată că e acelaș bărbat voinic, oacheș, de toată frumuseța în uniforma cu întreite galoane. Îl cunoaște de mult, și-l întreabă:

— Ce e, Albescule, cu chestia banilor?

Domnul șef zâmbește, dar cu măsură (a! cucoană Steluțo, meșteră profesoară ești!) și răspunde:

— De! domnule procuror, dacă credeți dumneavoastră că sunt eu în stare de așa ceva — și că trebue...

Dar domnul procuror a venit să ancheteze; și dumnealui când vine să ancheteze, nu-i place vorbă multă. Dumnealui, când cel cărui îi pune vreo întrebare, nu-i răspunde scurt și se lungește la vorbă, — i-o taie. Din experiența dumnealui de doi ani a constatat că asta e cea mai bună sistemă. «Altfel nu mai isprăvești niciodată». De aceia taie vorba șefului și chiar îl înștiințează:

— Mie, te rog, să-mi răspunzi scurt. Unde erai când a sosit păgubașul la reședința jandarmeriei?

— Eram acolo.

— Să vie Andreescu.

Păgubașul Andreescu vine de afară. Procurorul îl întreabă:

— Unde ai găsit pe domnul șef, când te-ai dus la jandarmerie?

— Să vedeți, domnule procuror... după ce m'a întrebat băiatul cum era portofelul meu și i-am spus că era negru, cu o zgârietură la un colț...

— A! pardon, pardon! Mie, ieri la parchet, mi-ai spus că băiatul ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul. Acum zici că dumneata i-ai spus lui... Uite ici în procesul verbal...

— Să vedeți, domnule procuror...

— Ce să văz? Mie te rog să-mi răspunzi scurt: el ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul, ori dumneata lui?

— Eu lui.

Notarul înștiințează pe domnul procuror c'a sosit băiatul; și domnul procuror, care e foarte curios să-l vadă, spune păgubașului și jandarmului să aștepte afară, și dă poruncă să i se aducă băiatul... Băiatul intră. E tras la față, cu o frunte largă, sub care sclipesc doi ochi negri, în care tremură o licărire de friguri... Altfel foarte curățel...

Vătăjelul își explică întârzierea:

— Nu vrea să vie, să trăiți, domnule procuror. Abia l-am adus.

— De ce nu vreai să vii, măi băete?

Niculăiță ridică din umeri... A! de Marți după prânz s'au petrecut multe, pe care nu le-ar putea povesti cu șir Niculăiță. Mai ales cele petrecute pe dinăuntrul lui. Toate tremură, sclipesc și se sting nestatornice ca fulgerile.

...a ajuns la jandarmerie cu păgubașul și cu alți oameni după ei, între care parcă și primarul... Și a zis zâmbind: «s'a găsit păgubașul, domnule șef»... Și șeful a zis mirat: «care păgubaș?»... Și el s'a uitat bine să vază dacă vorbește cu șeful, și a zis: «păgubașul cu portofelul de l-am găsit lângă crucea Căminarului... de vi l-am adus adineauri»... Și șeful, a zis: «ce mă, visezi?»... Și el s'a uitat la lume și s'a pipăit și a zis iar: «adineauri, când cânta cucoana Steluța pe pălimar»... Și domnul șef a răcnit: «ce mă, ești nebun?»... Și el atunci a simțit că parcă i se rupe ceva în cap, înăuntru, și a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: «domnule șef, ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e»... Și domnul șef l-a plesnit cu pumnul peste gură de l-a podidit sângele... Și pe urmă nu mai știe, până unde a venit mă-sa și cu mama Paraschiva care-i descânta și-i da să bea apă dintr'o oală nouă... Era pe prispa casei... Alături era parcă nea Pârvu Miu și cu moș Grigore, vorbiau cu tat-su... Moș Grigore-l întreba: «dar ție și mă-si cum de nu v'a spus nimic? cum n'a dat fuga să vă spue întâiu vouă?»... Nea Pârvu a zis: «Cu ei nu s'a întâlnit, n'auzi? dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic? c'a vorbit cu ea după aia»... Și s'a întors nea Pârvu cu fața spre gard și a întrebat: «așa e Salomio?» Și Salomia era urcată pe buștean lângă gard, se uita speriată și a răspuns: «Așa e»... Și el s'a sculat și a răcnit odată: «Uite aici, cu mânile amândouă l-am ținut — ca lemnul să i se usuce mânile!» și pe urmă iar nu mai știe... Parcă a venit ieri primarul și notarul și s'a dus cu ei de le-a arătat unde a găsit portofelul, pe unde a sărit pârleazul, pe unde a dat, pe unde s'a întors...

Astea tot le mai zărește Niculăiță, că sunt lucruri trăite, văzute și auzite... Dar ce nu mai poate zări, e treptata pierdere a simțului realității pe care i-a adus-o îndoiala, neîncrederea tuturora... și indignarea șefului care nici n'a mai putut să se stăpânească... Sunt câteva ceasuri de când nu mai e așa de sigur c'a găsit în adevăr banii... Venind pe drum cu vătăjelul se silise să-și orânduiască gândurile și să spue cum s'a întâmplat, dela început...

— N'auzi, mă băete — întreabă a doua oară domnul procuror — de ce nu vreai să vii?

— De!...

— Cum de?! Faci o pâră contra unui om; viu eu, procurorul, să cercetez faptul; trimet după tine și nu vrei să vii? Ce fel de socoteală e asta?...

— De!...

— Cum te chiamă?

— Gropescu Nicolae.

— Nu-ți zice ție lumea «Niculăiță Minciună»?

La asta nu se mai gândise Niculăiță. Așa e!!... Lui îi zice «Niculăiță Minciună»!!... Vezi dumneata?!...

— N'auzi ce te'ntreb? Îți zice lumea «Niculăiță Minciună»?

— Mi-o fi zicând.

— Cum, «mi-o fi zicând»? Îți zice; spune toată lumea. De ce?

— De!...

— Iar «de»!... În sfârșit... Spune, cum e cu chestia banilor?

Băiatul se codește: se silește să-și adune mințile risipite... Vrea s'o ia dela'nceput, cum și-a făcut planul venind cu vătăjelul... Se freacă cu mâna pe frunte, înghite în sec... Procurorul așteaptă...

— Uite, domnule... Când mi-a dat mie brutarul...

— Care brutar?

— Brutaru' de i-am vândut lemnele în unsprece lei, azi se'mplinește o săptămână...

— Ce-mi tot îndrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul?

— Să vă spui...

Și Niculăiță tace și iar se silește să-și adune mințile care se amestecă... Domnul procuror se uită cu luare aminte la tremurarea mânilor băiatului, la privirea lui rătăcită; și cum e om bun la inimă și milos și cum a început să înțeleagă, după ce se uită în ochii primarului și ai notarului, zice blând:

— Spune.

— Când mi-a dat mie banii brutaru'... de m'a mânat taica la târg cu lemnele... și am văzut stelele...

Niculăiță tace.

— Spune.

— Că întâiu a vrut să-mi dea numai zece lei și jumătate, dar pe urmă... Ghițică al popii mi-a scornit mie porecla, că el nu crede că ia bărzăunu' păiajine...

În capul domnului procuror s'a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoială... Se vede cât de colo. Deci ca să nu piarză vreme multă îl oprește din povestire și-i zice să mai aștepte afară. După ce băiatul a ieșit, zice celor de față:

— Bietul băiat.

— Eu ce vă spuneam, domnule procuror? zice notarul.

Procurorul stă pe gânduri. Se gândește matur...! Aseară la club unde se vorbia de acest caz, Mitică Ionescu, avocatul, zisese: «te pomenești că reclamantul n'a pierdut niciun ban și-și pregătește vreun faliment»... Și cazuri de astea cunoaște destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul? Dar așa e... băiatului îi spusese o femee că un om a pierdut un portofel pe care-l caută. Asta a mărturisit-o păgubașul de ieri; iar cum era portofelul a mărturisit adineauri păgubașul, că i-a spus-o chiar el... După matură gândire domnul procuror face: «hm!» și întreabă pe primar:

— Cât e d'aici până la spitalul din Dălgeni?

— Patru kilometri.

— Spune birjarului să înhame caii, și să se ducă un vătăjel cu scrisoarea pe care o s'o scriu eu acum, s'o dea doctorului... Să-i spue și din gură că-l aștept aici, să vie neapărat...

Și domnul procuror scrie repede: «Doctore dragă... Urcă-te în trăsură și vino imediat până aici... Un caz curios de auto-sugestie, de telepatie, de pseodomanie! Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărat nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neapărat că am să-ți povestesc ceva nostim despre Nineta».

***