sa a mâncat și el pânea amară a exilatului — dar vai.... n'am găsit în ei inima de aur a lui C. A. Filitis! Isbânda, triumful l-a amețit, și din inima lor de democrați s’a secat isvorul sfintei iubiri pentru cei goniți și cei persecutați. De judecat—nu-i judec, constat numai faptul. Și apoi cine știe, dacă noi, ăștia, nihiliștii, triumfând, n’am fi devenit la rândul nostru egoiști ? Omul e om, și... nihil humanum mihi alienum puto!
Chiar a două zi a sosit la Bucova d. C. A. Filitis, și atunci am făcut cu el cunoștință. Ca om perfect educat, d-sa nici că ’mi-a arătat măcar câtă neplăcere face unui om o asemenea împrejurare. Din contră. văzându-mă trist și cam abătut, d-sa a înțeles că sunt îngrijit de familie și singur ’mi-a propus să plece și să visiteze la Ploești pe soția mea și copiii mei.
Eram prea avid de a afla ceva despre familie, și m’am folosit, ca un om, egoist, de această propunere. Mai mult de căt atât, ’i-am mărturisit lui C. A. Filitis că am cufere cu cărți revoluționare acasă, si mă tem ca nu cum-va guvernul român, să fie silit să consimtă ca să se facă perchiziție la mine; de aceia ’l rog să dispună.
