inspectorului poliției faptul, fără însă a vorbi deslușit.
— Nu se poate, să venim mâine la Prefect ?
— Vă așteaptă acum. Și apoi, am aci trăsură. Însă nu vom ieși pe din față, căci p’acolo stau spionii ruși, și trăsura ne așteaptă în dosul caselor, unde e portița din strada Scaunelor.
În adevăr știam că există această portiță, care însă a fost închisă și bătută cu cuie, de oare ce nu se întrebuința.
— Dar portița aceea e bătută cu cuie.
— Am deschis’o deja! răspunse inspectorul de poliție.
Atunci vorbirăm franc cu trimisul Prefectului. Era vădit că poliția română era în cunoștință perfectă atât despre cine suntem, cât și despre faptul că suntem pândiți de spionii ruși.
— Mergem.
Și ieșirăm, urmați de d. N. Cristescu, prin portița din dos. La o distanța de câțiva pași ne aștepta o trăsură de piață. Ne așezarăm și pornirăm... Ca precauțiune d. Cristescu porunci birjarului de a face un mare ocol, trecând mai multe strade, apoi ne oprirăm în strada Plevnei, în dosul prefecturei
