«Ne lipsește oare forța pentru a amenința, pentru a ne resbuna ? Dar atâta forță posedă chiar lupul, care ’și apără lupoaica, rândunica, care ’și apără puii, iar noi suntem oameni, și încă oameni culți și erudiți; în mâinile noastre sunt toate armele —arme teribile.»
Pe când eu la Geneva scriam aceste linii și tipăream o broșură specială cu privire la grozăveniile întâmplate la Petersburg, colo în fundul unui orășel perdut din guvernământul Costroma, o tînără fată, exilată încă la 1871, perzând răbdarea de a suferi chinurile exilului, fugi din orășelul în care a fost internată și merse la Petersburg.
Această fată — era Vera Zasulici.
La 1869, când zăceam închis într’o temniță din Petersburg,[1] într’o zi venise la temnița mea o copiliță de 16—17 ani, și declarându-se de sora mea a cerut voie să mă vază. Directorul temniței permisese întrevederea, așa de blajină și de candidă ’i-a părut acea copiliță. Scos din celula mea și adus înaintea «surorei mele» — am recunoscut pe Vera Zasulici. O cunoșteam, căci ca student locuiam în aceiași curte, în care locuia dânsa cu bătrâna sa mumă.
- ↑ Vezi Temnița și Exil, anul 1894, Rămnicul-Sărat.
