După amiază amicul meu... hotărește să mergem la vânătoare. In totdeauna am dezaprobat această crudă distrac-țiune a omului. Mi se pare o crimă, aspra căreia bietele animale aruncă o tăcere supremă, ca o iertare generoasă.
Pe drum îmi aduc aminte de frumoasa poveste a lui Tur-gheneff: Potărnichea, și de mărturisirea lui Lamartine, în care se vede mila și afecta poetului pentru nevinovatele păsări.
Amicul meu însă e un bun vânător și mai ales e departe de a se înduioșa de asemenea pietăți... poetice.
In mai puțin de o oră, cad moarte zece prepelițe. Unele expiră sub ochii mei. Sunt atins ca de moartea unor iluzii scumpe, ca de pierderea unor zile fericite... Dar aceea ce mă mișcă mai profund, este un biet cintez. Se așezase pe o ramură subțire. Deodată cade la pământ in grâu. Cu o clipă înainte începuse să cânte. Cântecul acesta fusese ca o rugăciune de moarte.
Seara m’am dus să vizitez pătulul porumbeilor, păsări cari au ciocuri trandafirii, ca niște guri de fecioare. E un popor întreg de porumbiei și porumbițe albe, totdeauna sentimentali. Porumbițele au un aer delicat și virginal. Ele îmi amintesc pe unele domnișoare de pension, pe cari le iubiam în anii mei de student. E atâta asemănare între o porumbiță și o domnișoară de pension ... când e nevinovată !... Capetele acestor copile mi-au rămas în memorie, ca niște pastele blonde. «On esf poursuivi toute sa vie des tetes de jeunes filles qu’on a vues â seize ans», zice Ernest Renan, filozoful care a trăit atât de mult printre femei și preoți.
8 Mai.
Camera mea are o înfățișare de cochetărie modestă. Abia de câteva zile o locuesc, și cu toate acestea m’am familiarizat cu ea, ca și cum aș fi cunoscut-o de ani întregi. E luminoasă, largă și curată. Dela fereastră zăresc o parte din sat și câmpia ce se pierde în nesfârșitul zării. Privind-o,
