mă gândesc la camera mea din oraș, și pare c’o văd, cu perenii ei posomoriși și reci.
O ! anii mei petrecuți în această veche și sărăcăcioasă locuință părintească!... O poemă dureroasă, pe care am tipărit-o în muțenia păreȘilor.
Aici sunt ca un paj uitat într’un castel. Pereții aceștia nu-mi spun nimic. Pereții unei case vechi au o limbă tăcută, pe care o înțeleg cei singuratici. Nimic nu este mai expresiv ca zidurile unei ruine. Cine nu rămâne uimit și pe gânduri in fața lor !
Cât m’au impresionat de dureros bordeiele țăranilor... Aceste vizuini de pământ au o înfățișare de mizerie sfâșietoare.
Ele sunt ca niște monumente de umilință și sărăciei... Ele cuprind întreaga epopee de suferință și degradare a proletarilor în opinci. Nimic nu protestează cu o putere de justiție socială mai înaltă in contra palatelor exploatatorilor, ca aceste îngrozitoare cuiburi de mizerie !
Dinaintea lor am înțeles mai adânc visul acelor idealiști generoși, cari plăzmuesc omeniri viitoare mai fericite și mai bune !...
Pe masa care scriu am câteva volume din operele marilor scriitori socialiști. Știința, logica, dar mai ales altruismul lor, m'au cucerit de mult. Acești oameni au ceva de profeți, de vizionari sublimi.
Mă gândesc pios la toți acei oameni iluștri, cari au visat fiecare o lume nouă. Mizeriile și suferințele acestei omeniri bătrâne i-au îngrozit. Și fiecare au croit sisteme economice, plăzmuiri sociale, in care răul să nu mai poată intră.
Ei îmi par ca niște creatori, preocupați de acelaș etern ideal : fericirea !
Neliniștit de asemenea gânduri m’am dus pe câmp să recitesc câteva pagini din Schopenhauer. Curiozitate psihologică : voesc să văd ce impresie îmi va face acest filozof în singurătatea unei câmpii de țară, unde mă simt atât de liniștit. De câtevâ zile încep să simt instinctul de a trăi manifestându-și
