Aproape de noptat, o ceată numeroasă de Țigani nomazi poposesc în apropiere de curte, pe o miriște verde. E o priveliște originală : bărbați cu plete negre sau albe, căzându-le încurcate pe umeri și pe frunte ; femei sdrenturoase, murdare, unele tinere, cu ochi ispititori de înflăcărați, cu dinți ce au străluciri de zăpadă ; copii goi ; căruțe trase de mârtoage obosite și lihnite de foame ; câini legați de căruțe, răsuflând greoiu, cu limbile scoase ; și un amestec de vorbe, de țipete, de râsete - concert monstru, care avea o notă de poezie barbară.
Târziu, nu se mai auzia nimic. Se zăriau numai cele din urmă licăriri ale focurilor, in jurul cărora își preparase cina lor de seară. Acum dormiau, mulțumiți §i neturburați, unii sub corturi, alții pe pământ, cu fața spre stele.
6 Mai.
Ziua e noroasă, puțin rece. Întâia dimineață la țară, surprinde ca cea mai plăcută noutate. În locul uruiturilor de trăsuri și strigatelor dela oraș, n'auzi decât ciripirile păsărilor, sburând repezi pe la fereastră. Mă duc să văd Oltul, care trece aproape de sat, cale de trei minute. Vântul de câmp are o armonie ciudata. Dacă nu-l bagi în seamă, te supără ; dacă îl asculți cu atențiune, ți se pare un graiu vechiu, care ți-ar aduce aminte o poveste de demult, aproape uitată. Nu înțelegi ce spune, dar te mișcă. Vântul acesta evoacă vremuri pierdute, amintiri confuze.
Mă opresc în fața Oltului. El trece repede și mândru. Valurile lui au o vioiciune particulară, un ritm și o curgere ce-ți sugestionează ideia nestatorniciei. Se duc grăbite și nepăsătoare.
Pe malul dimpotrivă, ochii mi se afundă intr'o pădure deasă de sălcii. Aud triluri de privighetori și freamăte de crengi pletoase.
De departe vine un fel de sonoritate vagă, ca o muzică a tăcerii.
