ieșise dintr’un ospiciu de sănătate. Grafie unei serioase îngrijiri a doctorului, se tămăduise puțin. I se recomandase liniște și distracții.
îl privii cu atenție: nebunii mă interesează mai mult decât oamenii cuminți. Erâ tăcut, palid, și avea uneori gesturi de o stângăcie bruscă și nervoasă. Câte odată își rezemă fruntea de mână și suspină lung. Aveâ ochii albaștri, mari, plini de o tristeță turburată.
După dejun am vorbit despre femei. El a cântat câtevâ romanțe vechi, cu o voce puternică și tremurătoare. Apoi m’a rugat să-i recitesc versuri. I-am recitat:
O! mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi...
de Eminescu ; și
«A fost, a fost... încep tușind
Poveștile bătrâne,
A fost, a fost, zic, povestind
Ieri dor, poveste mâne.
de Teodor Șerbănescu.
Mi-a mângâiat părul cu mâna și s’a uitat la mine dulce.
Seara au plecat.
Târziu, m’am dus pe câmp, urmat de Cerber, un câine bătrân, care mă însoțește în toate plimbările mele singuratice.
Nopțile de Mai au o suavitate feminină. Stelele tremură ca niște ochi voluptoși; luna are melancolia unui profil de poet; iar vântul, ce vine din depărtările câmpului, aduce miros de fân cosit.
Niciodată nu simt mai adânc singurătatea sufletului ca în nopțile acestea.
Și uneori farmecul lacrimilor mă înduioșează, ca amintirea unui cântec de leagăn...
Sensație ciudată!... pe care poetul Haraucourt a exprimat-o într’un vers admirabil:
Mot qui pleure tout seul quand les nuits sont trop belles...
