27 Mai.
Ami, je suis la Solitude! pare că îmi șoptește, în fiecare zi, singurătatea, cu care m’am obișnuit ca cu o iubită de demult. Și acest simplu vers din vestita «Noapte de Decemvrie» a lui Müsset, amintit în aceste locuri tihnite și sălbătice, câștigă o tristeță ce te înclină către un extaz, către un plâns sfâșietor... Atinge sensibilitatea în fibrele ei cele mai fine, cele mai delicate ...
Obosit de sgomot, rănit de decepții, sufletul nostru dorește adeseori exilul unei singurătăți eterne. Dar mai târziu chiar această singurătate devine o durere.
Un mediu social aspru înăbușește aspirațiunile și sentimentalismul unui suflet superior și nobil, neocazionându-i mijloacele de a le manifestă. Intre acel suflet și mediul social se stabilește un dezacord trist.
Din potrivă într’o singurătate liniștită și blândă, sufletul redevine încrezător, iluzionist, și resimte nevoia de a-și înaripa vechile lui aspirațiuni. Ei bine, această influență a singurătății nu crează o nouă îndoială, o nouă temere, pentru pierderea acelorași aspirațiuni ?
lată în adevăr ce încerc de câtva timp aici.
In lupta grea a existenței începusem să mă obișnuesc cu lipsa iluziilor și-mi adormisem sufletul sub paza unui scepticism înțelept. Retras în singurătate, simt plăcerea de a rea-trăi cu vechile mele iluzii. Știu bine că le voiu pierde din nou —și tocmai această prevedere ia fondul unei dureri, de care încep să mă tem.
Și a avea cât de puține iluzii nu este una din înțelepciu-nile vieții ?
28 Mai.
Adeseori mă simt uimit sub tăcerea ce predomnește colțul acesta de natură, mai ales în orele triste, când cele depe urmă raze ale zilei se sting. E o tăcere atât de adâncă, încât ai putea s’auzi ecoul unui suspin, cum zice așâ de poetic marele Flaubert.
