Nu s’auzia decât cadența lopeților și un suspin imens, ieșit din adâncimile depărtărilor...
Arborii depe mal, pe cari abia îi zăriam, luau înfățișarea unor nebuni, cari ridicau brațele, în deliruri, către cer. Câte o pasăre singuratică trecea repede pe deasupra apei și-i auziam fâlfâitul aripelor.
Tăceam.
Natura, în timpul nopții, are un caracter filozofic, e ca o educatoare de conștiințe și sensibilități. Singur, în mijlocul ei, găsești cel mai neturburat prilej de a coborî înăuntrul sufletului. Ești ca într’un templu uriaș, unde ai intrat să te confesezi către tine însuți.
Mai 13.
Ce schimbătoare e sensibilitatea omenească!... Dar poate tocmai în această varietate a sensațiunilor noastre constă farmecul existenței, fără de care vieața ar fi de o monotonie îngrozitoare.
M’am întors la țară cu un fond de optimism, pe care speram să-l păstrez multă vreme. In timpul zilei am citit și am fumat ca un sultan fericit. Plutia în aer o lene de vară care aduce visuri dulci și calde...
Niciodată n’am simțit mai nesățios instinctul de a trăi. Aveam în suflet nu știu ce inocență și naivitate de copil.
Către seară, m’am dus pe câmp. Sunetul clopotului din sat s’auzia strident și vag... Și mă oprii, trist, înmărmurindu-mi privirile în apusul care se coloră cu o lumină murindă.
Vibrațiunea acestui clopot se răspândește, subt melancolia amurgului, ca un plâns depărtat, străin, duios... Singurătatea se umple de o armonie sfântă, ce îmi străbate sufletul ca un parfum de moarte.
Ideia nestatorniciei vieții mă neliniștește ca totdeauna. Pământul pe care îl calc îmi amintește că-i aparțin și că, odată acoperit subt țărână, e uitare, n’a fost nimic !...
Nimic !... nimic !... pare că suspină clopotul din sat ! Nimic !... nimic !... citesc în agonia razelor din apus...
