și scumpe parfumuri. Le aspiră cu un fel de nesațiu bolnăvicios. Într’însele găsește o voluptate bizară, care îi dă sensațiuni de extazuri lubrice, sau ceva asemănător cu somnul băutorilor de hașiș.
Are o creștere îngrijită și iubește poeznle triste. I-am recitat «L’hiver» de Râul Ponchon, o poezie atât de profundă în simplicitatea ei, ale cărei strofe par niște suspine rimate.
Dela sărutări nebune, trece brusc la un desgust amar; alte ori vorbește de amoruri mistice. Și printre mângâieri de femeie rafinată și spasme isterice, brutale, îmi povestiâ ado-leșcența ei — o adolescentă îngrozitor de voioasă.
Spre dimineață căzuse într’unul din acele somnuri bestiale, pe cari le-a descris atât de bine poetul Charles Baudelaire în versurile sale erotice. Fără să simtă, i-am sărutat, o mână care atârnă pe marginea patului și am ieșit în vârful picioarelor, ca dintr’o biserică unde s’ar fi citit o rugăciune tristă.
12 Mai.
Subt praful de raze ale soarelui, Dunărea lunecă liniștit spre Mare. Pare că tăinuește cu vremea, tovarășa ei veche. Are o culoare de argint strălucitor și curge cu o îm-lădiere leneșe. Și e de o fermecătoare atracțiune pentru qeî visători și singuratici.
Însoțit de doi prieteni, m’am pus într’o luntre, destinată să ne ducă la Nicopoli.
Plutirea pe apă îmi umple sufletul de o reverie vagă, îmi dă sensațiunea unei vieji noi și dulci. E un fel de uitare, de vis, în această legănare, abiâ simțită.
Orașul Nicopoli vine așezat pe dealuri și pe văi. Casele au un aspect de sărăcie și bătrânețe, ulițele sunt murdare, și peste tot domnește o inerte, o fristete de cimitir părăsit.
Călare pe un măgar slab și care avea nu știu ce aer de pesimism ridicul, am urcat dealurile ce conduceau la faimoasa cetate a Nicopolului. Geamiile în ruine, dărâmăturile zidurilor, fărâmăturile ruginite de ghiulele, șanțurile adânci evocau
