Și cu cât mă pierd în aceste reflexii, îmi reazim capul pe coama calului. El stă liniștit și blând. In singurătatea nesfârșită a câmpului, suntem ca doi prieteni nenorociți cari ne iubim.
10 Mai.
Făcând o călătorie de plăcere într’un orășel depe marginea Dunării, am trecut prin comuna Islaz — locul unde s'a proclamat revoluția dela 1848. Insera. Un vânt rece și puternic clătină grânele verzi, dând câmpului aspectul unei mări înfuriate. In aer se împrăștia un miros fraged de salcâmi înfloriți.
In uruitura monotonă a trăsurii, cugetam la nemuritorii luptători ai Revoluției. Numele lor îmi sunau în memorie ca niște silabe dintr'o rugăciune cântată. Sonoritatea lor avea ceva sfânt.
La o cârciumă, un cimpoier cântă o doină de o melancolie uimitoare.
Seara m’am oprit în orășelul M., cu intențiunea de a mă plimbă a doua zi pe Dunăre, până la Nicopoli.
Aci întâlnesc o frumoasă Daneză, pe care am cunoscut-o, acum cinci ani, în casa unui ziarist din București, ce-mi eră prieten.
Eră aceeaș figură veselă, simpatică, cu deosebirea că trecuse peste treizeci de ani — vârstă care începe să întristeze pe femei.
Am mâncat, am băut și am râs împreună. Este ceva interesant în natura acestei femei, care-și tarifează sărutările cu nepăsarea cu care un băcan își vinde icrele. Aci, de o expansiune copilărească, aci, posomorită ca un eremit. Schimbătoare aproape la fiecare moment, ea atrage ochii unui observator, ca un fenomen psihic ciudat. O îndelungă pasiune alcoolică o predispune uneori către deliruri ușoare. Atunci plânge, devine de o blândețe copilărească, și vorbește pios de muma ei.
Îi plac parfumurile. Măsuța ei este plină de cele mai felurite
