DIALECTUL MEGLENOROMÂN
1. LOCUL DIALECTULUI MEGLENOROMÂN IN LIMBA ROMÂNĂ
Limba pe care o vorbesc Meglenoromânii este românească. Originea ei comună cu limba română se dovedește nu numai din identitatea elementului constitutiv, cât mai ales din schimbările ce a suferit acest element. Unele din aceste schimbări ale dialectului meglenit reprezintă fazele cele mai vechi prin care a trecut graiul tuturor Românilor până când s’a constituit într’o limbă proprie, deosebită de limba celorlalte neamuri cu care Românii au venit în atingere. Despre aceste faze ne dau mărturie, în primul rând, tratarea elementului latin care, atât ca înțeles cât și ca formă, a suferit prefacerile proprii limbii românești; în al doilea rând, elementele străine.
Printre acestea, locul dintâiu îl ocupă elementul albanez care a pătruns în limbă odată cu elementul latin. Avem o întreagă serie de cuvinte albanezești în graiul Megleniților care se regăsește și în dialectele dacoromân, aromân și istroromân. După elementul albanez vin puținele cuvinte de origine bizantină. Acestea se găsesc numai în dialectele române și cele mai multe lipsind din celelalte limbi balcanice, mai ales din limba bulgară, prin care ar fi putut pătrunde în graiul meglenit. In fine, mai vine un număr de cuvinte de origine paleoslavă, care se găsesc și în dialectele dacoromân și aromân, foarte puține în dialectul istroromân, după aceea un număr și mai mare de elemente bulgărești care lipsește în celelalte dialecte și se întâlnește numai în dialectul dacoromân.
Existența acestor elemente străine în graiul Megleniților, despre care se va vorbi mai pe larg în capitolele care urmează, ne dau putința să mai facem următoarele două constatări: întâiu, că, după formarea limbii române, graiul Megleniților a continuat multă vreme să fie acelaș cu graiul celorlalți Români; al doilea, că, după despărțirea dialectului aromân, graiul Megleniților a mai continuat câtăva vreme să stea în legătură cu limba Românilor din care era să iasă Dacoromânii.
Numai mai târziu, când s’a despărțit cu desăvârșire de restul limbii române, el a evoluat pe un drum cu totul deosebit de acela pe care au evoluat celelalte dialecte. Din acest moment, graiul Meglenoromânilor, expus la invazia elementelor slave, a fost supus la prefaceri, care i‑au schimbat întrucâtva fizionomia, deosebindu‑l de graiul celorlalte regiuni locuite de Români. Din această cauză, limba lor nu poate fi înțeleasă deopotrivă de Aromâni ca și de Dacoromâni, fără un studiu prealabil. In privința aceasta, identitatea mai mare sau mai mică a lexicului cu acela din celelalte dialecte nu joacă aproape nici un rol, față de transformările stabile ce a suferit graiul meglenit, de la despărțire, și pe baza cărora un mare procent de cuvinte au primit o pronunțare cu totul deosebită. Din cauza acestor transformări, unele provenite de la sine, altele, cele mai multe, sub influențe străine, graiul meglenit nu ni se înfățișează numai ca un idiom cu mici diferențieri față de limba unei regiuni învecinate, ci ca un dialect propriu, în sensul celor spuse la p. 58, cu deosebiri tot așà de pronunțate, cum se observă și la celelalte dialecte române.
- Iată acum și transformările cari sunt proprii numai dialectului meglenit:
- Vocalele ā, ē, ī, ō, ū se pronunță (ca în bulg.) mai lungi decât de obiceiu: āpu, cămēș, pīn, fōc, fūr.
- Sunetele ă și â > o, ǫ, a: comp, lǫnă, mānc (câmp, lână, mânc).
- a inițial neaccentuat cade: daug (adaog), fară (afară), duc (aduc).
