cuprinse în motive, — un fel de al șaptelea simț, ca să zic așa.
Unele după-prânzuri la Osborne le petreceam la „Swiss-Cottage”, un loc de desfătare fără seamăn, și una din cele mai scumpe amintiri ale mele. Era o căsuță de lemn de culoare închisă, clădită în stil rustic de „Châlet elvețian”. Avea un acoperiș foarte povârnit cu pietre pe creștet, și un balcon de jur împrejurul catului de sus. Fusese căsuța de joacă a celor nouă copii ai reginei Victoria.
In jurul ei era o întindere mare de pământ în care, tata, unchii și mătușile mele își aveau fiecare câte un petec de grădină, și mergea vorba că o îngrijeau ei singuri; erau niște răzoare lungi, dreptunghiulare, în cari creșteau și flori și zarzavat. Aceste grădinițe erau credincios păstrate, așa cum se aflau în timpul când au fost locul de joacă al unei generații trecute, astăzi eșită de mult din „veacul de aur”, — și de sigur că acum, grădinițele sunt mult mai bine îngrijite.
Pentru noi, copiii, aceste răzoare înfățișau sinteza tuturor năzuințelor noastre; și-mi aduc aminte cum am întrebat în repețite rânduri pe păzitori, care era răzorul lui papa, și acel răzor, cu toate că semăna cu celelalte, ni se părea nouă deosebit.
Aici, în grădina căsuței elvețiene, am descoperit eu pentru întâia oară, înaltul crin al Maicii Domnului (Lilium Candidum). Pentru mine, a fost o revelație!
Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârșită în frumusețe, nobilă, falnică, având în ea ceva aproape sacru, poate pentrucă amintește
