muritorii mai simpli. Amândouă erau ambițioase și „tatkräftig”, — aceasta este singura expresie de care mă pot servi pentru a le descrie, — adică erau energice, tăioase și pătrunzătoare.
O amintire mai materială decât zâmbetul mătușii Vicky, rămasă din trecerea mea prin „Neue Palais”, este o ciorbă ce ni s’a servit, albă, dulce și cu stafide. Ni s’a spus că este o ciorbă obișnuită în Germania de Nord, numită, nu știu de ce, ciorbă de bere, care nu ne păru prea plăcută. Și apoi mai era și „Baumkuchen” tot un produs al Germaniei de Nord; o prăjitură înaltă și rotundă în forma unui trunchiu de copac, cu mici protuberante pe toată suprafața lui, pe cari noi le numeam „nasuri”. Era acoperit cu un strat alb și gros de zahăr, dar înăuntru era cafeniu închis și de o bunătate fără seamăn.
Aici înc’odată mi se ivește în minte luminosul zâmbet al mătușii Vicky, pe când tăia mari felii din această prăjitură pentru fiecare dintre noi.
Tanti Vicky era foarte drăguță cu lumea.
Zâmbetul ei avea ceva asemănător cu lumina soarelui când timpul nu e cu adevărat cald. Românii au un cuvânt foarte nemerit pentru o astfel de căldură: O numesc „soare cu dinți”.
Dar trebue să mă opresc asupra faptului că nu am niciun cuvânt pentru a judeca astfel zâmbetul mătușii Vicky, nimic alt decât impresia unui copil, impresie care nu s’a șters.
Dar, după cum am mai spus odată, am avut toată viața, un ciudat instinct sau o intuiție a adâncurilor de sub adâncuri, a motivelor
