se joacă din condescendență, ceeace ne făcea cam sfioase.
Imi amintesc că am mai văzut odată pe principele moștenitor Frederick și pe mătușa mea Vicky în palatul cel nou din Potsdam. Nu e decât o reminiscență ștearsă — nu mi-au rămas decât două trei imagini foarte nedeslușite, nici nu mai știu în ce an am fost acolo, și nici pentru ce; trebue să fi fost numai în treacăt, în drum spre vreun alt loc, dar, văd încă minunatul zâmbet al mătușii mele Vicky. Insă lucru ciudat, cu toate că-i lumina toată fața și ochii ca o rază de soare, era în acel zâmbet o oarecare răceală.
Mătușa mea, Elisabeta a României (Carmen Sylva), avea același fel de zâmbet. Era nespus de luminos, minunat, dar era mai mult luminos decât călduros, dacă vă puteți da seama de ceeace vreau să spun. Era ceva „voit” în zâmbetul amândurora, era ca să zic așa „scos la poruncă”, cum dai drumul luminii electrice. Când arătau că fac mult haz de ceva, nu te simțeai pe deplin încredințat că în adevăr făceau haz; era în acel zâmbet ceva puțin teatral, parcă prea le sta la îndemână, ajungând ca să zic așa un fel de manierism.
Poate că mă înșel; am cunoscut-o puțin pe împărăteasă, dar așa a rămas zâmbetul ei în amintirea mea pe jumătate ștearsă.
Pot să adaug aici că regina Elisabeta a României și împărăteasa Fredericka, cu toată asemănarea zâmbetelor lor, nu se simpatizau deloc.
Amândouă erau femei cu o înaltă cultură, cu oarecare aplecare spre pedantism, și totdeauna gata să-și arate superioritatea față de
