Castelul Norris era mai impunător decât Osborne-Cottage; era o clădire mare de piatră cenușie, zidită mi se pare în același stil ca și castelul Windsor. Insă amintirile mele sunt nelămurite; tot ce mai știu e că-l găseam nemaipomenit de frumos, și că, pe terase, păuni pășeau agale în toată minunăția lor. Atunci pentru întâia oară i-am auzit chemându-se unul pe altul, și de atunci de câte ori am auzit glas de păuni mi se redeștepta în minte castelul Norris.
O revăd parcă pe împărăteasa Fredericka, îmbrăcată în negru și înconjurată de câteva din fetele ei.
Avea ochi neînchipuit de albaștri, vocea încântătoare și un zâmbet cu desăvârșire răpitor. Era deplină armonie între ochii și zâmbetul ei, deopotrivă strălucitori și vii. Deosebit de dulce față de noi copiii, ne punea multe întrebări. Vorbea englezește cu un netăgăduit accent străin, dar glasul ei semăna cu al tatei; un grai dulce în care amândoi pronunțau pe „r” foarte înăbușit. Ceeace nu pot statornici deloc e momentul acestor întâmplări, dacă s’au ivit înainte sau după moartea împăratului Frederick și dacă ea era atunci văduvă sau nu.
Totuși, îmi aduc aminte de împăratul Frederick pe plaja dela Osborne, încă principe moștenitor; era anul Jubileului și de pe atunci pierduse glasul.
Inalt și frumos, cu o bogată barbă castanie, nu putea vorbi cu noi, dar se prefăcea că ne împroașcă cu nisip și cu iarbă de mare uscată. Era vesel, însă orișicum simțeam că
