ne plăcea tovărășia ei; era veselă și încântătoare, iar mama ei, Mrs. Blundel, era o femeie prea frumoasă. Prietenia dintre noi începuse la Malta, și se întărise și mai mult la Devonport, unde ea fusese însoțitoarea noastră, cea mai plăcută ce se poate închipui. Dar pentru menirea oficială și nu tocmai ușoară de a mă însoți în România, cred că alegerea Lady-ei Monson fusese foarte nimerită. Cunoștea bine obiceiurile străine și ușurința cu care vorbea franțuzește ne era de mare folos. Clipa din urmă, când porni trenul nostru din gara dela Coburg, a fost pentru mine o durere aproape mai mare decât o puteam răbda. Mi se părea că mi se sfâșie inima și numai obiceiul înrădăcinat în noi de a ne înăbuși simțirile îmi dădu puterea să nu-mi strig cu glas tare jalea. Stau toți înșirați pe peronul gărei: papa, mama, Alfred, Ducky, Sandra, Baby Bee, înconjurați de prieteni și de vechii servitori în livrelele lor de gală, cu pălăriile în mână. Se făceau din ce în ce mai mici, deabia mai zăream mâinile lor cari fluturau și aproape nu le mai deslușeam chipurile. Mă plecai cât putui peste fereastră, era un ger groaznic, pământul era acoperit cu zăpadă... Nu mai puteam zări nici măcar fluturarea mâinilor lor... totul se ștersese... Ca ultimă arătare, fortăreața Coburgului, conturată pe un cer înghețat; totul era iarnă. Mama, Ducky..., nedespărțita mea tovarășă... credincioasa mea prietenă. Iarnă, zăpadă, frig... înghețase până și vechea fortăreață, care părea că se înalță înfiorată și ea spre cerul de plumb. Se auzeau, oare, clopoței, zurgălăi de sanie? Erau oare săniile celor ce se întorceau la vechiul cămin, pe care eu îl
