sau soții dincolo de granițe, printre cei de același rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruință, când regele Carol primise tronul. Dar cu toate că știa acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotrivească unei așa romantice întâmplări. Și-apoi, nu alesese Ferdinand, tocmai pe favorita ei? Elena era o ființă deosebită, în toate privințele și deșteptăciunea ei era mult mai presus de a obișnuitelor prințese regale. Elena avea ochii negri, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarășă pentru bălanul și neîncrezutul prinț; l-ar fi călăuzit și l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viață, de avânturi, de năzuințe; ar fi avut copii sănătoși... și așa mai departe.
Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor. Astfel, în adâncul inimii, judeca regina-poetă. Urmară câteva săptămâni, sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conștiința lui Ferdinand nu era împăcată...
In fundul tabloului răsărea „Der Onkel”, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într’o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiți, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta, îi slăvea, fără să-i pese de ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea fiecărei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descurca o situație fără îndoială plină de greutăți. Totuși, cu tot optimismul Reginei, se deslănțui catastrofa!
Regele, copleșit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat
