ca dragostea n’avea loc în zarea gândurilor lui. Regina și el trăiau pe două tărâmuri deosebite; al ei cuprindea, binefacerile, poezia, literatura, îndatoririle sociale. Se întâlneau arareori ziua, afară de timpul meselor. Așa dar, când într’o zi,
pe neașteptat se pomeni că nepotul lui îi împărtășește hotărârea de a se căsători cu D-ra Elena Văcărescu, se deslănțui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăț înghețat, care degeră până la rădăcini, bietul început de roman al lui Ferdinand. Nu cunosc amănuntele; această tristă poveste s’a ținut, pe cât s’a putut, ascunsă de mine și cu drept cuvânt, pentrucă pe acea vreme, ași fi privit-o, de sigur, în chip tragic. Așa dar, n’am auzit decât frânturi de svonuri pe ici, pe colo, și le-am îmbinat unele cu altele, cât am putut de bine; mi-era frică să întreb, de teamă să nu aflu ceva, care m’ar fi durut. Cu mult, mult mai târziu, am înțeles și... am zâmbit. Și, de fapt, eu am fost aceea care, cu doi ani înaintea morții soțului meu, am făcut să se întâlnească iar vechii prieteni de odinioară. O viață întreagă se scursese... dar la început drama fusese foarte dureroasă. Opinia publică se răzvrătise deabinelea împotriva Reginei, care îndrăznise să lucreze contra dorințelor țării.
După părerea tuturor, ea era vinovată de tot ce se întâmplase și „atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât Regele găsi de cuviință s’o lase să plece la mama ei, la Neu Wied; afară de aceasta, Regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se sdruncinase cu totul sănătatea și, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într’un jeț cu roate.
