însă și el de simțul german al datoriei și al erarhiei. Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n’avea încredere în însușirile lui; era un om ce se lăsa ușor stăpânit și totdeauna gata să creadă pe alții mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru și se jignea ușor. Abia sosise și unchiul și mătușa lui începură să-l muștruluiască, pentru a-l face vrednic de greaua datorie, ce-l aștepta. Acum, viața era toată muncă, fără o clipă de recreație. Asprul suveran, necunoscând pentru el nevoia de odihnă, nu înțelegea s’o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moștenitor să aibă aceeași pătimașă chemare de a se jertfi ca el. Nu putea face vreo deosebire între apucăturile vârstei lor; nu sta să cugete că rolul celui care urmează, nu-i atât de înviorător sau de ademenitor, ca al celui care conduce. Regele Carol ținea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o cătuși de mică mulțumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el, o mângâiere, Carmen Sylva și multele tinere fete, ce stăteau la picioarele ei...
Se întâmplă, ceeace trebuia neapărat să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una din ele, de cea mai iubită de Regina, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-și închipuia că retrăește duhul fetiței sale...
Carmen Sylva știa că regele Carol niciodată n’ar îngădui, pentru nepotul lui, o căsătorie în afară de casta lui. Românii,
de altfel, doreau ca familia regală să fie străină și fără nici un amestec cu cei din țară. Dinastia trebuia să se țină deoparte, deasupra celorlalți, neatinsă de popor; trebuia să-și aleagă soțiile
