sale și nu în România. Se iscaseră niște turburări la Curtea României și regina Elisabeta jucase un rol de seamă în mica dramă de care trebue acum să pomenesc, deoarece va fi o explicare pentru multe ce se vor în-tâmpla mai târziu.
Ferdinand fusese ales moștenitor al tronului României,
pentrucă unchiul său n’avea niciun fiu. Regele Carol și regina Elisabeta avuseseră o fetiță, Maria, care murise la vârsta de patru ani, și de atunci, n’au mai căpătat alt copil. Regele primise această soartă cu seninătatea unui om care’n orice împrejurare e stăpân pe simțirile și patimile lui. Dar Regina, poetă, avea altă fire. Moartea fetiței și nădejdea mereu pierdută a altei bucurii de mamă îi striviră viața și atât îi chinuiră sufletul, încât inima ei se găsi cu totul neîmpăcată când sosi clipa dureroasă în care fu nevoită să adopte un moștenitor, ce nu fusese născut de ea. Bătrânul Ion Brătianu, tatăl lui Ion Brătianu din zilele noastre, fusese acel care stăruise pe lângă Rege să asigure succesiunea la tron. Regina Elisabeta nu uită niciodată aceasta și până la sfârșitul vieții păstră o pică împotriva omului, căruia i se datora această hotărâre, o pică pe care o arătă și față de generația a doua și care nu-i îngădui să prețuiască din toată inima însușirile celui de al doilea Brătianu. Smuls din veselia vieții dela Potsdam, unde era înconjurat de tovarăși de seama lui și unde dusese o viață cu totul potrivită cu pornirile sale, Ferdinand se găsi deodată, osândit la o viață asemănătoare aproape cu aceea a unui pustnic. Fără prieteni, fără tovarăși, aproape ca un exilat în țară străină, sub călăuzirea unui unchiu a cărui
