primă și ultimă preocupare era politica și care era gata să jertfească pentru rațiunea de Stat nu numai dorințele și fericirea lui, dar și ale oricărui membru din familie, ce se afla pe lângă el, tânărul prinț era în adevăr foarte singur. Fiind crescut cu multă strășnicie, pentru muncă și pentru supunere, era și ascultător și supus, dar era și el om și mătușa lui, cu toate că nu-i ierta locul ce-l dobândise, privea cu milă singurătatea lui. Ințelegea cât se simțea de stingher și ce dor de-acasă îl cuprindea, într’o viață atât de deosebită de aceea cu care fusese obișnuit, înjugat la o sarcină grea, care nu-l ademenea și a cărei frumusețe și mărire n’o înțelegea încă. Dar Carmen Sylva era poetă și vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi și o fire nestăpânită, și era fără îndoială cam nechibzuită; văzând toate lucrurile „en beau”[1] nu prevedea niciodată răul, și de aceea în tot cursul vieții ei, sbuciumate și tragice, a căzut adeseori prada celor ce înșelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjure de o droaie de fete tinere, cari, însuflețite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiece cuvânt ce-l rostea, îi plăcea să-și închipuie că-i asemenea unei castelane de odinioară care, la un ceas anumit din zi, aduna în jurul său pe toate tovarășele ei din palat, pentru a toarce, a coase sau a migăli o broderie. Dar era totodată, sufletul poeziei, muza, inspiratoarea. Pentru dânsa, lumea era o nemărginită scenă, iar ea personajul în jurul căruia se desfășura toată acțiunea; cu figura
- ↑ Franțuzește în text.
