Papa foarte rar se destăinuia nouă; era un om tăcut, spunea puține și uneori era chiar posomorât. De fapt, niciodată nu-i vorbeam deschis; într’una din zilele din urmă mă chemă în camera lui și, spre marea mea uimire, mă luă în brațe și izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare și mult iubită, plecând într’o țară depărtată și necunoscută, și că el își făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă. Nădăjduia însă ca soțul meu să fie om de ispravă. Imi spuse durerea lui de a se despărți de mine și că nu trebuie să uit că m’am născut prințesă britanică și că eram fată de marinar. Apoi pomeni de zestrea ce mi-o dădea el și mama, și încă de alte lucruri, de cari nu-mi reamintesc. Eu eram adânc înduioșată și turburată de această neașteptată izbucnire a unui om care, de obiceiu, își desvăluia așa de puțin sufletul și care părea că privește de departe la viețile noastre. Cu sufletul sbuciumat fugii la mine în odaie și începui să plâng.
Inainte de a pleca la Sigmaringen pentru nuntă, mai aveam de făcut un pelerinaj. Il numesc pelerinaj, pentrucă mi-a rămas gravat în minte ca ceva despărțit de toate celelalte lucruri; o arătare singură în felul ei, uimitoare ca un tablou dintr’o lume stranie și cu o împrejmuire cu totul deosebită de aceea cu care eram obișnuită; e vorba de o vizită la Neu Wied, pentru a o vedea pe Carmen Sylva, regina României, care era atunci bolnavă și nu putea fi de față la cununia noastră.
Trebue să spun câteva cuvinte pentru a lămuri de ce Carmen Sylva se afla în casa mamei
