dragă, mă tem că nu prea era cumsecade Carmen!”
Dragă bunicuță! Nu, în adevăr, nu prea era cumsecade Carmen; purtarea ei era îngrozitoare și nicidecum potrivită cu perfecțiunea fără cusur a Curții tale, dar cu toate astea, cât de bine ai petrecut, pe când te simțeai prada unei uimiri jignite și totodată încântătoare!
Acum ne întoarcem iar, la vizita mea la Windsor în 1892.
Intâmplarea cea mai de seamă fu sosirea regelui României, care fu primit cu toată cinstea și decorat cu Ordinul Jaretierei.
Din nenorocire nu mi s’a întipărit în minte nicio întâlnire între bunica și unchiul. Imi pare rău că nu simțeam mai mult interes pentru tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu pot decât să repet acelaș lucru: nu eram pe vremea aceea decât o fetișcană cam prostuță, iar Nando și cu mine nu aveam decât un singur gând: să scăpăm de toate ceremoniile oficiale, pe cât puteam, ca să petrecem câteva ceasuri liniștiți împreună. Dar uneori, nepotul dădea de gol ce știa, și mărturisea că unchiului, obișnuit cu uniforma, îi venea foarte greu să poarte pantofi de bal și pantaloni scurți, la prânzurile dela Windsor. Hainele civile îi păreau foarte străine și, în deosebi, acest mod de-a se îmbrăca îl plictisea într’atât, încât spusese lui Nando că se vedea nevoit să poarte ciorapi de lână sub cei de mătase, căci altfel era sigur că răcește! Bine înțeles, noi tinerii făcurăm mare haz de aceasta și când apăru unchiul
