plin de așteptare și de o plăcută înfrigurare. Când se sfârși actul întâi, se întoarse spre mine, cerând lămuriri mai depline asupra acțiunii. Cu sfiala unei femei foarte tinere, încercai să-i expun bunicii tot ce știam de povestea lui Carmen. Zâmbetul ușor al bunicii se înteți, căci faptele erau din cele ce n’ajungeau adesea până la urechile ei. Dădea mereu din cap la lămuririle nepoatei sale, dar tot timpul, nepoata, își dădea seama, aproape dureros, de toate perechile de ochi ce-i sfredeleau parcă spatele: nu era tocmai plăcut să te întorci la vechiul cămin, ca oaspe oficial... Se ridică cortina pentru actul al doilea. Carmen, printre tovarășii ei contrabandiști, era din ce în ce mai svăpăiată. Nu-mi aduc aminte cine juca rolul ei, dar jocul de scenă îi era tot așa de bun ca și glasul; și era în adevăr, încântător, să-i urmărești mimica. Cuceritorul „Toreador” își făcu intrarea, ceeace dădu lui Carmen prilej să-și desfășoare toată ademenirea, după care urmă izbucnirea ei de mânie, când bietul Don Jose, auzind trâmbițele chemându-l la datorie, încearcă pentru ultima oară să-și salveze onoarea de militar.
Totul era jucat cu mult adevăr; noi toți din sală cunoaștem bine piesa, dar pentru bunica era o revelație ce o umplea de însuflețire. Aplecându-se spre mine, cu ochii plini de o înțelegere ce răsărea treptat, îmi punea mereu noi întrebări la cari, eu cu obraji aprinși, răspundeam cum puteam mai bine. Bunica își deschidea evantaiul în fața obrazului, scandalizată în chip plăcut. Ințelese și aplecându-se iar spre mine, cu evantaiul la gură îmi șopti: „Apoi, atunci, fetiță
