cât prețuesc și cum mă schimbasem de când mă dusesem să trăesc printre străini. Eu deasemeni, îmi dam seama, cu o agerime aproape dureroasă, de neasemănata desăvârșire a Curții bunicii, simplă însă strălucită, și de oaspeții strânși laolaltă cu acest prilej. Nu-și putea cineva închipui o adunare mai falnică și de-o perfecțiune mai deplină în toate amănuntele, care aproape te încremenea.
Părăsisem Anglia înainte de a fi eșit în lume și Curtea în care trăiam, cu toate că era severă și aproape austeră, n’avea nimic din această sclipitoare măreție și bogăție. Mă simțeam așa dar, copleșită de timiditate, căci niciodată nu fusesem de când mă făcusem mare, în aceste mărețe săli strămoșești și nici nu fusesem primită nicăeri ca musafir de cinste. Deoarece eram prințesă moștenitoare a unei țări străine și trebuia să-mi joc rolul sub ascuțita cercetare a ochilor celor părăsiți de mine, mă făcură să simt, cu multă asprime, că eram acum „în afară de cetate”... Se ridică cortina. S’a întâmplat, ca opera reprezentată să fie „Carmen”, bine cunoscută de mine, dar pe care Regina o vedea pentru întâia oară. Eram așezată foarte aproape de scenă și băgai de seamă că bunica, nu numai că urmărea muzica cu cea mai ageră luare aminte dar și libretul. Cam nedumerită de pătimașa poveste, îmi punea mereu întrebări, la cari nu era ușor de răspuns, din pricina muzicii și a înălțimii atât de diferită a scaunelor noastre.
Bunica, vădit, petrecea de minune; din când in când, ridica ușor din umeri iar pe buzele ei, flutura un zâmbet sfios și totodată
