se servea tot felul de lucruri deosebite ca să-i stârnească pofta.
Fără multă întârziere ne apucarăm să gustăm din toate, cu avântul sănătos al vârstei noastre. Parcă o văd încă, pe sora mea Baby îndopându-se cât putea cu toate bunătățile, iar pe Alfred încercând, rând pe rând, toate prăjiturile, care de care mai bune, pe când mama sta politicos de vorbă cu membrii mai în vârstă ai familiei. Iar deasupra acestei scene pline de veselie strălucea, în toată măreția lui, soarele de primăvară. Mă învățam să-i zic logodnicului meu Nando, diminutivul ce i se dăduse în familie.
Cu o mare și însuflețită mulțumire îmi arăta vechiul cămin și toate colțurile lui preferate; afară de aceasta, era plin de o încântare sfioasă, când prezenta pe logodnica lui tuturor dimprejur, mari și mici, cari făceau parte, într’un fel sau altul, din familie și din suită: vechi servitori ai familiei, funcționari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante și preceptori. Dar cu toate că inima i se umplea de bucurie, simțeam totuși într’însul oarecare mâhnire tăinuită; mâhnirea unui om care de pe atunci se simțea străin în casa părintească. Nu-și părăsise el oare locul de baștină pentru a întemeia un nou cămin, într’o țară străină, în care de abia acum începea să învețe a trăi? Ii ghiceam gândul, în cele mai mici amănunte; simțeam în el o îngrijorare și o ușoară umbră de temere.
Incepuse să-mi vorbească despre România, dar n’avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deștepta în minte adevărate tablouri; vorbea întrucâtva cum vorbește un școlar în vacanță despre școala
