lui. Parcă auzeam în ce spunea un îndepărtat zăngănit de lanțuri. Aici la Sigmaringen se simțea liber, iubit și inima îi înflorea, răsufla mai slobod. Oare ce vroia el să mă facă să înțeleg, despre acea țară îndepărtată? Era oare mai puțin liber acolo? Nu era o țară minunată, plină de poezie și de romantism? Totdeauna, de câteori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de neliniște, care deștepta în mine ceva ce nu puteam pricepe și care parcă era o amenințare. Era oare greu de trăit într’o țară depărtată? Ca un refren, se auzea mereu și necontenit: „der Onkel”; el se găsea la capătul fiecărui drum și în miezul fiecărei plănuiri... „Der Onkel”, oare îi insufla lui această umbră de teamă? Peste câteva zile, avea să sosească „der Onkel”; venea cale lungă din România, ca să vadă pe mireasa lui Nando. Și Nando se strângea de mine, ca unul ce vede apropiindu-se un nour care ar putea să-i întunece proaspăta fericire.
„Der Onkel”. Oare ce fel de om era? Și ce avea să gândească de mine?
Fericirea cea mai oarbă și neștiutoare nu poate face timpul să stea în loc. Câteva zile încântătoare de petrecere însuflețită, trăite printre oameni cari voiau cu tot dinadinsul să te simți fericit și la largul tău, ca la tine acasă... Și veni ziua cea temută: „der Onkel” trebuia să sosească.
Toți, mari și mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem și veni ea însăși să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că și ea era întrucâtva turburată și
