Nu doar că-ți insufla sfială, dar avea darul să-ți strice cheful, îndată ce intra în vorbă cu tine, prin felul lui prea sgomotos și silit glumeț. Te simțeai deodată, în prezența lui, țepoasă ca un ariciu și plină de împotrivire; căci purta într’însul ceva care deștepta vrajba.
Impărăteasa Augusta Victoria, soția lui, părea plină de „laptele blândeții omenești”; era o femeie cu principii înalte, o mamă bună și o soție răbdătoare; însă blândețea ei era ca ceva voit și nu se ridica, niciodată, până la înălțimea căldurii sufletești. Se simțea într’însa o sforțare, și zâmbetul ei părea întrucâtva de porunceală; era un zâmbet oficial, întovărășea pe neastâmpăratul stăpân al Germaniei, cu o adevărată uitare de sine, vrednică de laudă, și-i născu șase băeți și o fată. Rămase statornică la postul ei, în zile bune și’n zile grele, în fericire și în durere, păstrând totdeauna acel zâmbet pe care părea că și-l pune de dimineață pe buze cum își punea și strălucitele podoabe, cam bătătoare la ochi, zâmbet, care mai târziu, cu trecerea anilor, părea a fi săpat în obrajii el. Era ea vreodată obosită de nesfârșita repetiție a lucrurilor? Cine știe? Niciodată nu dădu vreun semn de osteneală și merse tot înainte vitejește, an după an, până la sfârșit... până la tragicul sfârșit...
Cei ce merg tot înainte fără răgaz, fie ei spărgători de pietre, regi sau bucătari, deșteaptă în mine un sentiment de admirație, pentru sforțarea neîncetată, vecinicul „tot aia și iar aia” care are nevoie de cea mai mare răbdare și putere sufletească. Aceste însușiri le avea din plin Augusta Victoria.
