Mulți ani mai târziu, când soțul meu și cu mine furăm musafirii lor oficiali la Berlin, părul ei albise, însă ea se învârtea în aceeași roată a îndatoririlor.
Zâmbetul ei era tot atât de statornic și fără personalitate, cum fusese în tinerețe, și privind-o, fără voe, cu oarecare admirație, mi se păru deodată că văd într’însa un automat, a cărui manivelă o întorcea datoria și pe care numai moartea ar fi putut-o opri.
Multe amănunte ale acestei vizite la Wilhelmhöhe sunt acum aburite de uitare, iar altele, fără însemnătate, au rămas limpezi, cum e bunăoară, culoarea vioriu-deschisă a rochiilor de gală, ce le purtam la marele prânz al Curții; ba chiar și a orchideelor pe cari le-am găsit într’una din vazele imperiale, în aceeași culoare ca rochea mea, șl pe cari mi le-am prins pe umăr, foarte mândră de podoaba ce i-o adăugasem. De asemenea îmi aduc aminte, cum ridică mama din sprincene, când văzu această inovație, parcă n’ar fi știut tocmai bine dacă îi plăcea sau nu, dar lăsă să treacă, nebăgat în seamă, gestul meu de cochetărie. In schimb cerca să ne întipărească în minte că trebuia mai întâi de toate să nu stăm mute, în timpul prânzului: „O prințesă care nu vorbește cu vecinii ei, e o adevărată pacoste într’o sindrofie”, era una din maximele ei. Dacă mi-aduc aminte bine, eram așezată, în acea seară, lângă prințul moștenitor al României. Era un tânăr frumos și sfios, care încerca să-și ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezește și era vădit că-i făcea mare plăcere să se afle iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România și nici eu nu-l întrebai nimic despre acea țară
