Perechea imperială, invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky era atunci numai de cincisprezece ani și eu de șaisprezece, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-și face cineva intrarea în lumea oficială. Starea noastră sufletească era nelămurită: un amestec de sfială și de împotrivire, la care se adăoga, totuși, un oarecare procent de măgulită înfrigurare. Ne simțeam, de bună seamă, cam stângace, dar cu toate că eram naive nu eram chiar prostuțe; fuseserăm totdeauna obișnuite să vedem lumea, crescute să putem vorbi mai multe limbi și să știm să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții.
Singura persoană, pe care o cunoșteam la Cassel, era prințul Friederich de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acelui oraș și fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau uneori îndeletnicirile lui militare. De pe atunci, fuseserăm cu totul fermecate de firea lui binevoitoare. Cu toate că avea nasul de acvilă ce deosebește familia de Hohenzollern din Sigmaringen, acel nas făcea parte dintr’un chip zâmbitor și prietenos, care nu amintea prin nimic impunătoarea austeritate a regelui Carol. „Unchiulețul”, căci așa îl numeam, era cu totul „gemütlich”[1], niciun alt cuvânt nu-l descrie așa de bine. Glasul lui se prelungea într’o blândă tărăgăneală, cât se poate de plăcută, și cu toate că nu era cu adevărat ironic avea în ochi o sclipire glumeață,
- ↑ Prietenos, primitor, intim.
