era în acel timp, înainte de orice „Orașul Țarilor”. Și aici pot zice iarăși: „Tout passe”...
Mai târziu, Ducky și eu am mai fost odată la Moscova, la încoronarea lui Nicolae al II-lea, și atunci am văzut-o în adevăr în culmea măreției imperiale, dar toate acestea le voi povesti la timpul lor.
Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriașă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simțire de întunecat mister, ceva de nepătruns și întrucâtva înfiorător, ca o taină pe care nimeni n’o stăpânea cu adevărat...
Cu toate că treizeci și șase de ani au trecut dela evenimentul care mi-a pecetluit soarta, îmi tremură condeiul în mână, când încep să-l povestesc. Mi se pare că mă aflu încordată în fața grelei hotărâri și sunt cuprinsă de un fel de amețeală numai când mă gândesc la ea.
Poate că-i simt și mai mult însemnătatea acum când privesc înapoi, după lunga cale împovărată de cunoștința vieții,
decât o simțeam la vârsta fragedă de atunci.
Acum, după anii ce i-am trăit, cunosc bine, tot înțelesul ei, dar pe atunci nu-l presimțeam pentrucă eram tânără, neștiutoare și cutezătoare ca toți începătorii idealiști ai vieții. Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshöhe lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereții mele.
