asupra-i religia ei, ortodoxă, toate se îmbinau pentru a o face să se judece pe ea însăși cu asprime și nemulțumire. In aparență poate că părea trufașă, prea exigentă în amănuntele purtării și mândră de rangul ei, dar în suflet era smerită, totdeauna îngrijorată și chinuită de gândul că niciodată nu atinsese idealul, pe care i-l fluturaseră pe dinainte părinții și educatorii ei.
Dar noi, ca copii, nu ne dam seamă de nimic din toate acestea; mai târziu însă, când viața, încetul cu încetul, îmi deschise ochii asupra multor lucruri, începui să pătrund adevărata fire a mamei, luptele ei sufletești, și faptul că niciodată nu fusese împăcată cu ea însăși.
Era strâns legată de biserica ei, din adâncul inimii; în orice casă ar fi trăit, totdeauna rânduia în vreun colț un mic paraclis ortodox, având în serviciul ei un preot rus și doi cântăreți, cari o urmau oriunde mergea.
Noi, copiii, am fost crescuți în religia anglicană, și cred că pentru mama, faptul că eram protestanți, a fost o durere care a dăinuit cât și viața ei. Câteodată, totuși, ne lua cu dânsa în micul ei paraclis, unde cucernic uimiți de taina unui rit străin pentru noi, priveam ca vrăjiți la neprețuitele icoane, la minunata catapeteasmă cu trei uși, care ne despărțea de altar; ni se umplea pieptul cu puternica mireasmă a tămâiei și ascultam cu inima svâcnind minunatele coruri, căci limba rusească este în cântări mai presus de orice altă limbă, iar Rusia este țara celor mai impresionante voci de bas.
Atmosfera mistică a acestor mici sanctuare mă mișca adânc, și chiar dacă niciodată n’am simțit
