imboldul de a-mi schimba religia pentru a mamei, totuși, în picioare lângă dânsa, pe când se închina și își făcea cruce cu evlavie în micul ei paraclis, mă simțeam mai aproape de Sfânta Sfintelor; iar întipărirea celei mai arzătoare credințe pe fața mamei, în timpul acestor slujbe, mă atingea într’un chip greu de descris.
Faptul că slăvea pe Domnul altfel decât noi, o înconjura, în mintea mea, cu un nimb deosebit; mi se părea oarecum mai neapropiată, mai stranie, ca nefăcând parte din realitatea zilnică.
Mama având un respect temeinic pentru credința în care eram crescuți, se ferea de a vorbi despre religie cu noi, temându-se, poate, că ar avea vreo înrâurire asupra noastră. Cred că era la dânsa și gândul că nu vom pricepe frumusețea cultului ei, și că nu ne vom apropia cu destulă cucernicie de ceeace era chiar temeiul vieții ei. Astfel că exista totdeauna între noi o oarecare sfială când se discutau sau se atingeau chestiuni religioase.
Lucru ciudat, soarta avea să mă pună mai târziu în fața aceleiași probleme, însă în mod invers. Am rămas totdeauna o neclintită protestantă, însă cei șase copii ai mei au fost toți botezați în religiunea mamei mele, deoarece e religia oficială a țării lor; a fost una din cele mai chinuitoare îngrijorări a mamei, faptul de a se îndoi dacă fiica ei va fi la înălțimea acestei grele situații, și s’a temut necontenit că nu voi simți destulă evlavie față de Biserica ei, pe care a privit-o întotdeauna ca mai presus de a mea.
