o mică întâmplare cât se poate de hazlie, în care Ducky se arătă limpede în înfățișarea ei de mentor. Grădinarul nostru dela Rosenau avea un nepot. Nepotul avea niște ochi mari, căprii, duioși; fiind chinuit de sfială, avea în toate mișcările lui ceva neîndemânatic, chiar greoi, dar, netăgăduit, era frumos, cu toate că nemăsurata lui sfială îi dădea o înfățișare posomorâtă. Fără cuvinte și stângaci, mă făcuse totuși prin tainica telepatie a tinereții, să înțeleg că, deși nu era decât nepotul grădinarului, dragostea pentru mica prințesă bălae îi chinuia inima. Ducky, totdeauna ageră, descoperise această mică dramă și o privea parte cu simpatie, parte cu dispreț; însă nemărginita sfială a tânărului avea ceva înduioșător și-apoi era cu desăvârșire neprimejdios. La urma urmei, mărturisii acestei surori neînduplecate, că vroiam să dau tânărului cu ochi duioși o mică amintire, căci, adevărată fiică a Evei cum eram, vădita lui iubire mă mișcase întrucâtva. Ducky se arătă îngăduitoare și sfătuindu-ne împreună, hotărârăm însfârșit să pictez ceva pentru dânsul, deoarece eram îndemânatică. Ce să-i pictez?... Ah! o idee bună: fiind aproape de Paște, să fac ceva potrivit cu sărbătorile, astfel darul ar avea mai multă noimă.
După multă gândire, hotărârăm să zugrăvesc ceva pe un ou de struț. S’a întâmplat tocmai să am un astfel de ou, rotund, gros, neted ca fildeșul, de culoare dulce la privit și lucios la pipăit. Pe această plăcută pojghiță zugrăvii cu multă grijă și dragoste mici buchete de pansele liliachiu deschis. Cât de bine îmi amintesc, încă, de acele pansele liliachii! Oul fiind rotund și lucios, nu era lesne de ținut în mână și
