mi-a fost foarte greu, să nu mânjesc florile, pe când le pictam. Pentru a desăvârși această comoară artistică, două găuri fuseseră sfredelite, cu o grijă chinuitoare, la amândouă capetele oului ca să trecem prin el o panglică de care-l puteai atârna. Panglica era și ea liliachie, potrivită cu florile. Ducky punea tot atâta înfrigurare ca și mine, în întocmirea acestui dar de Paști și la urmă, aleserăm, o zi nimerită în care puteam să-l oferim. Tânărul, cu toate că era în aceeași clasă cu prietenii lui Alfred, nu era dintre cei invitați la petrecerile noastre, întâmplarea de care vorbesc având loc înainte de epoca democrației. Nu-l puteam așa dar întâlni decât în marea grădină de zarzavat dela Rosenau, la zile mari sau la sărbători, când venea să vadă pe unchiul său Terks, șeful grădinilor regale. Terks era înalt, oacheș; cultiva flori minunate, dar desigur nu zâmbetul lui le făcea să înflorească, căci Terks, niciodată nu zâmbea. Ne cam temeam de Terks, cum desigur se temea și nepotul lui și știam unii și alții că Terks n’ar fi văzut cu ochi buni, slăbiciunile sentimentale ale nepotului lui, Ducky având intuiția pe semne că „în doi se petrece mai bine decât în trei” hotărâ să nu fie de față în clipa înmânării neprețuitului ou de Paște, ci să se plimbe printre flori, destul de aproape ca să fie la îndemână și să poată întrerupe convorbirea în doi când i s’ar părea c’a ținut destul. Nici ea, nici eu nu prea ne simțeam în largul nostru în privința acestei întâlniri, deasupra căreia plutea ca o amenințare, încruntarea domnului grădinar șef Terks. Tânărul primi darul meu cu acea sfială rușinată, la care mă puteam aștepta din
