fie măcar cu un deget, „vălul zugrăvit”, pe care cei ce trăesc, îl numesc „viață”.
Totuși, viața bătea la ușă... Bătaia ei era din ce în ce mai stăruitoare și împreună cu ea se ivea și acea neliniște care-i semnul tinereții ce se deșteaptă. Dar dacă ni se năzărea în minte căsătoria, ni se arăta numai ca un scop depărtat; toate căile, la urma urmei, în spre acolo duceau, dar era departe, încă departe. Așa dar, când ne întâlneam cu prinți, cari după ideile mamei ar fi fost potriviți pentru noi, ne găseam foarte la largul nostru, ne bucuram de tovărășia și de curtenia lor, fără să ne batem mult capul ca să știm ce aveau de gând. Sentimentele ce le deșteptau în noi erau nelămurite și șterse. Dar cântecul dragostei e totodată dulce și chinuitor și-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur și de șoapte cari poate aveau un înțeles mai adânc, decât cuvintele rostite și pe cari mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.
Făceau să-mi tremure inima, căci pe acea vreme totul era romantic, totul era taină și revelație; însă oricât ar părea aceasta de ciudat fetelor de azi, niciunul din „flirturile” mele n’a ajuns până la o sărutare. Atâtea glasuri ne împresurau, atâți ochi ne trimeteau solia lor... iar noi nu ne îndoiam niciodată de adevărul ori de însemnătatea unui cuvânt de dragoste.
Sora mea Ducky era mai așezată, mai rigidă decât mine; dojenitoare, ea nu îngăduia nimic ușuratic, ci mustra și se îngrijora. Sfatul sau dojana ei erau întotdeauna luate în seamă, căci o călăuzea un instinct al binelui, tare ca oțelul, care insufla respect. Mi-amintesc
