cu ochi limpezi, totuși deslușesc în orice lucru o frumusețe latentă, în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi. Eu văd, în oameni, binele mai degrabă decât răul; mila și durerea, în răutate și în păcat, mai de grabă decât greșala; și mult mai drag mi-ar fi să ajut cu vorbe milostive, decât să pedepsesc cu varga!
Slăbiciune, vor zice unii; dar eu aș numi-o mai de grabă putere, severitate, — da — când este neapărată nevoie, căci de șapte ori cel puțin, dacă nu de șaptezeci de ori ași da vinovatului îngăduiala unei îndoieli!
Dacă această ciudățenie a mea va supăra pe cititori, atunci să pună jos cartea, chiar dela început, căci vor întâlni acest duh de optimistă iertare dealungul tuturor filelor ei.... până la capăt, — așa cel puțin o nădăjduesc.
De curând am cunoscut un American foarte simpatic, trecut de șaptezeci de ani și venit în România să mă vadă, pentrucă se simțea de departe în apropiere sufletească cu mine și cu atitudinea mea față de viață; fam întrebat cu ce se îndeletnicește și mi-a răspuns: „Călătoresc dintr’o țară într’alta pentru a cunoaște oamenii, pentrucă toți oameni, fie ei Englezi, Americani, Chinezi, Unguri, Hotentoți sau Zuluși, sunt vrednici de iubire dacă îi cunoști în adevăr; am de gând sa-mi petrec zilele ce-mi mai rămân, încercând sa fac pe oameni măcar să se îngădue între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu”.
Și bătrânul domn și cu mine ne strânserăm mâinile. „Mulțumesc lui Dumnezeu, zisei, pentrucă mi-a trimis pe cineva care a pus în cuvinte și în fapte gândurile mele”.
