nu putea suferi nimic ce s’ar fi putut chema „înduioșare”. Ne învăța să trăim după acest tipic care în tot timpul vieții, a rămas întipărit în noi câteși patru surori; în clipe de adâncă simțire, ori de sbucium sufletesc, rămânem uimitor de mute. Această însușire uneori mi-a folosit în viață, iar alteori a fost un neajuns. Mi-a prins bine în ceasuri de teamă și de nedumerire, mi-a păstrat sângele rece și mi-a ajutat să ajung, treptat, vrednică de a arăta calea și de a sfătui, atunci când alții își pierdeau cumpătul; dar m’a făcut să sufăr, în ceasurile când ași fi dorit să-mi arăt compătimirea, dragostea sau înduioșarea, căci atunci rămâneam fără cuvânt, păream înfiptă și uimitor de nesimțitoare. In clipe de mare sbucium, rămân cu desăvârșire fără grai.
Mai târziu, trăind într’o țară latină, am învățat să mai las ceva din acea înțepenire exterioară, adesea rău înțeleasă și socotită poate drept trufie, ba uneori drept lipsă de inimă, și care de altminteri se potrivea atât de puțin cu felul meu nestăvilit și slobod de a privi viața. Din fire sunt nebănuitoare, gata să mă încred în alții, mă las dusă de îndemnuri iar nu de prepusuri și rostesc ușor ceeace simt; niciodată nu încerc să fiu șireată, iscusită sau chizbuită, față de alții; n’am nicio apărare împotriva vicleniei și niciodată nu mi se pare firesc să cred că cineva încearcă să mă înșele sau să mă păcălească. Rostind eu însumi, verde în față, tot ce gândesc, chiar când e primejdios s’o faci, nu-mi trece prin gând că alții își pun mintea cu tot dinadinsul, să înșele sau să mintă. La urma urmei, am răzbit prin viață fără multă pagubă,
