cu toată înăscuta mea nechibzuință. Au fost, bineînțeles, ceasuri când unii au tras folos dintr’însa, cu toate acestea, declar sus și tare că la drept vorbind, adevărata bună chibzuială stă în vorba cinstită și la această credință rămân!
Sora mea Sandra se lua întotdeauna după noi, cele mari, și firește, dori și ea să aibă o colibă. I se îngădui deci și ei o căsuță, zidită anume pentru ea, ceva mai jos decât a noastră. Această a doua clădire, mai meșteșugită decât a noastră, fu chiar o adevărată căsuță cu acoperiș de stuf și adevărate ziduri de cărămidă. Avea loc pentru câteva mobile, mai toate desenate și întocmite de cea mai bună prietenă a Sandrei, Gretchen Gazert.
Aceasta, mă face să deschid capitolul prietenelor. Noi, făcând parte dintr’o familie numeroasă, găseam între noi tot ceeace ne trebuia și nu simțeam nevoie de strânse prietenii cu alții. Dar Ducky și cu mine, nedespărțitele, aveam întrucâtva obiceiul de a lăsa pe Sandra, cu doi ani mai mică decât noi, singură, în părăsire, iar sora noastră Baby, fiind prea mică, Sandra căută bine înțeles, pe cineva, cu care să-și împartă avuțiile. Acesta fu prilejul intrării în viața noastră a lui Gretchen Gazert, și Gretchen, odată intrată în ea, rămase deabinelea în mijlocul nostru. Cât de limpede îmi aduc aminte întâia ei ivire între noi! Era cea mai curată întruchipare a tipului germanic, cu părul ei blond, ochii albaștri, grăsulie, trandafirie, blândă, neîncrezută și chiar puțin sfioasă. O însoțea un mielușel, frumos spălat și pieptănat, împodobit cu panglici roz. Gretchen și cu mielul ei se potriveau
