rugină. Trebue să mărturisim că după ce-am sfârșit-o, niciodată n’am prea știut ce să facem cu coliba noastră; bucuria de căpetenie, fusese înfăptuirea ei. La urma urmei, ajunserăm la concluzia că era menită unei așteptări nedeslușite... dar ce așteptam? Ursita poate, sau viața?... Sau iubirea?.. Așa trebue să fi fost!... Dar noi, asta n’o știam; era însă în sufletul nostru, un feb de neastâmpăr, un freamăt; parcă ar fi trebuit să deschidem larg ușa, cu emblema stacojie, vreunui oaspe minunat, unei ființe care avea să însemne ceva în viața noastră, și’n minte ni se perindau chipurile multor eroi. Nu știu dacă închipuirile lui Ducky erau la fel cu ale mele, căci, deși legate printr’o prietenie atât de strânsă, eram foarte deosebite ca fire și neașteptat de tăcute una față de alta, când era vorba de ceeace simțeam.
Ne cuprindea o sfială apăsătoare, în fața oricărei mărturisiri sentimentale. In această privință, eram cu adevărat englezoaice: cu cât eram mai înduioșate, cu atât o arătam mai puțin, — vorbesc aci, de simțirile cele adânci, de cele ce privesc inima, sufletul și credința religioasă. Frământările cele mai puțin însemnate, precum mânia, nerăbdarea, veselia, înfrigurarea bucuriei, erau mărturisite fără nicio cumpătare.
Nu eram copii lâncezi la vorbă și mama ne îndemna să dăm glas simțirilor noastre, să ne dăm în vileag gândurile, dorințele, părerile și neplăcerile. Ea însă era cât se poate de potolită în toate manifestările sale lăuntrice: de fapt era cam prea tăinuită și nu-și îngăduia nicio prea slobodă desvăluire a iubirii, a bucuriei sau a durerii. Totdeauna deplin stăpână pe ea însăși,
