ca pe vremea primei mele colibe de la Rosenau!... închipuirea mă ia cu dânsa în zbor și zăresc în fața mea linii și contururi, castele în Spania, din care unele s’au întruchipat în dragi căsuțe pe pământ. Ducky și cu mine, nedespărțitele prietene, am fost cele cari am zidit cea dintâi colibă a noastră în desișurile dela Rosenau și adevărul e c’o făcusem dintr’un dulap! Meister, cel plin de născociri, ne ajută s’o plănuim și s’o înfăptuim. Tot Meister ne făcuse rost și de dulap. Era un dulap încăpător, mâncat de carii, și cam dărăpănat, dar cântărețul de arii îl înfrumuseța printr’un acoperiș ascuțit, ba chiar îl împodobi cu un clopot de care atârna o sfoară terminată printr’o potcoavă, ca ornament. Ducky și cu mine vopsirăm dulapul în verde, ca iarba și pe ușă desenarăm, o inimă mare. Vopseaua însă începu să curgă pe când zugrăveam, așa încât inima noastră, se prefăcu într’o inimă sângerândă... Jalnica și solemna emblemă stacojie fu, întrucâtva, înveselită prin micile buchețele de românită și de trifoi cu patru foi pe cari le pictarăm de jur împrejurul ușei. Pe acea vreme eram cam prea ușor îndemnate să luăm pensula în mână, și ne culegeam inspirația din niște ciudate mobile rustice, descoperite de Meister, pentru noi, prin satele învecinate. Nu e nevoe să mai spun că, în coliba noastră, nu prea era mult loc, și apoi o mai străbătea și ramura unui pom de care atârnaserăm un ceaun mititel. Locașul însă era prea mic ca să-i facem o vatră, ceeace ne umplea de mâhnire. Așa dar ceaunul era întrebuințat mai mult pentru flori, decât pentru mâncare; lanțul de care atârna era gros și acoperit cu un strat sdravăn de
