la față, scund și cu buza de sus proeminentă și bosumflată parcă, pentrucă fusese rasă, mai avea și un pântece rotunjor ce nu descreștea cu înaintarea în vârstă. A murit, mi se pare, în timpul războiului, dar n’am auzit că i s’ar fi schimbat spre sfârșit înfățișarea, chiar în acei ani de lipsuri, când bogați și săraci, deopotrivă, n’aveau hrana îndestulătoare, mai ales în Germania, cu toate că au știut să îndure, în chip eroic, până la ultima treaptă a răbdării.
Wiener învățase câteva crâmpee din limba engleză, pe care o amesteca cu cea germană, îndrugând astfel o vorbire caraghioasă, de care ne prăpădeam de râs. Având despre toate lucrurile o părere a lui, era nespus de deschis la vorbă, și mai totdeauna, spusele lui se nimereau de minune. Râdea într’un fel ciudat, care-i încrețea fața în o mie de cute și înveselea pe toți. Bătrânul Wiener avea o fire aleasă, cu toată lipsa lui de eleganță. In timpul copilăriei noastre, ducea necontenit război împotriva Matildei, căci autoritatea unuia se ciocnea cu a celuilalt și iubirea lor pentru noi îi făcea geloși unul pe altul. Matilda fusese poreclită „bătrâna Matilda” pe când era încă tânără. Când îmi amintesc de ea, îmi dau seama că avea fața frumoasă, însă nu din acele ce plac copiilor; avea înfățișarea unei țărance voinice și rămăsese văduvă de tânără, cu un fiu, pentru care trăia și pe care îl iubea nespus de mult. Matilda n’avea nimic din eleganța unei cameriste engleze și niciodată nu încerca să-și schimbe înfățișarea cam grosolană și rustică. Dragostea pentru copiii regali era adevăratul temeiu al vieții ei și îngăduința ei față de toate poftele noastre n’avea
