cel lung, ne duceam în loja lui, pentru a-i da bună seara, și deobiceiu îl găseam fumând o țigară de tutun tare și de culoare foarte închisă. Și aici ne primea cu obișnuita exclamație de sgomotoasă bunăvoință și stam privind uimite la această arătare omenească fără pereche, cu care nu ne puteam obișnui.
Auzeam șoapte, asupra înclinației lui, pentru cutare sau cutare doamnă depe scenă; dar pe vremea aceea, astfel de șoapte ne intrau pe-o ureche și ne ieșeau pe cealaltă, neconstituind pentru noi niciun înțeles. Aveam și noi actrițele și actorii noștri preferați; așa dar, de ce să nu fi avut și groaznicul bătrân, pe ai săi!... Cel mai mare favorit al nostru era un bariton numit Bütner, totodată, actor de seamă, și zilele în care cânta el erau pentru noi o sărbătoare. Era minunat în Hans Sachs, în Rigoletto, Toreador, Bărbierul din Sevilla, Don Juan și mai cu deosebire în Amonasro din Aida, și cât de fermecător în Wolfram von Eschenbach din Tannhauser! Afară de operele mari juca unele roluri încântătoare în operete, mai ales în una numită „Don Cesar” în care reprezenta un pierdevară foarte caraghios și cânta un vals îmbătător, foarte la modă pe-atunci: „Coboară-te, o, Madona Theresa” a cărui melodie nu se mai putea uita, după ce o auziai odată. Acel vals, precum și valsul lui Strauss „Rosen aus dem Suden” încercam în zadar să le ciopârțesc la piano însoțită de neînduplecatul „un, doi, trei” al lui Fräulein Messing!... Insă cu tot optimismul ființei ei închinată Curții, nu dusei până la capăt, niciunul din amândouă valsurile!...
